Poveste ei, poate fi si a noastra... 2nd story

Nici nu stiu cu ce sa incep sau daca ar trebui sa incep! Ma numesc Patricia, sunt din Arad, am 29 de ani si am o poveste tare trista. Pot sa spun ca viata mi-a dat o palma atunci cand ma asteptam mai putin, atunci cand trebuia sa incep sa-mi traiesc si eu viata alaturi de persoana iubita.

Ne stiam de foarte mult timp, aveam bunici in acelasi sat si a fost prima mea dragoste. Era cu 2 ani mai mare ca mine, era frumos, destept, atent, avea o voce minunata cand imi canta la chitara. Pentru ca mie imi placea melodia lui Banica, ”Poveste”, a invatat versurile si mi-o canta. De fapt imi canta orice, Bertzi, Holograf... orice. Niciodata nu l-am vazut trist sau obosit, intotdeauna era vesel, ma asculta, ma iubea si ne intelegeam super, imi citea gandurile.
In 2001, Vinerea Pastilor a cazut pe 13 aprilie. Atunci am hotarat ca viata mea fara el nu ar avea sens. Il iubeam si mi-a aratat ca si el ma iubeste cu adevarat. Aveam pe atunci doar 22 de ani, credeam ca totul e roz, ca nimic nu ne va despartii, ca in sfarsit voi putea sa fiu cu iubirea vietii mele, cu Puisorul meu. Dar cat de mult m-am putut insela!Au trecut 2 luni de fericire, de iubire.
El termina facultatea de agronomie, trebuia sa-si dea doctoratul si mai avea de facut 6 luni de armata din octombrie. In 21 iunie eu lucram de dimineata la cabinetul stomatologic unde eram angajata. Pana la ora 15 cand am plecat acasa, am fost cam nelinistita, asteptam sa ma sune Cosmin, dar telefonul continua sa ramana mut.Am ajuns acasa, am facut baie si cand sa ies din baie ma striga mama.
Avea sa-mi spuna ceva,m-a rugat sa ma asez si sa fiu calma ca are sa-mi spuna ceva. Eu ma gandeam cu groaza ca bunica mea care era bolnava a murit. Dar ce mi-a spus m-a socat. Cosmin al meu a avut un accident! Nu a mai trebuit sa-mi spuna nimic, stiam ca a murit, simteam.
Din acel moment totul e in ceata pentru mine, nu imi mai amintesc multe.A venit seara, a venit cineva la noi, niste prieteni, rude si eu speram sa-mi spuna cineva ca totul a fost un vis, ca nimic nu e adevarat, ca Cosmin traieste si ca va veni la mine. Dar nu s-a intamplat asa. A doua zi umblam plansa prin oras cu o verisoara sa-mi cumpar haine negre pentru iubirea mea.
E atat de dureros si acum abia mai pot scrie, lacrimile imi tasnesc pur si simplu din ochi. De ce a fost asa dura viata cu mine? Cu ce putea gresi asa de tare o copila de 22 de ani incat sa merite una ca asta tocmai cand totul era roz, frumos si plin de iubire? Nu stiu cum au trecut zilele acelea pline de durere, nici anii astia ce s-au scurs de atunci!
Si acum mi-e tare greu si imi doresc sa pot da timpul inapoi, sa-i mai pot mangaia o data parul, sa-i mai pot spune o data ca il iubesc, sa-l mai pot saruta o data! Nu e drept! Si nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la el. De cate ori sunt trista, suparata, dezamagita, ma gandesc la el si totul e la fel de dureros ca in prima zi. Atatea lacrimi am plans pentru el incat ma mir ca mai pot plange!
Acum sunt casatorita, am un baietel de aproape 9 luni dar nu sunt fericita. Sotul lucreaza in politie, e o persoana care nu-si exteriorizeaza sentimentele. Eu sunt prea sensibila, vorbareata, dragastoasa pentru el. Nu stiu de ce il iubesc! Nu seamana nici pe departe cu celalalt.
Cosmin ar fi facut orice numai sa nu ma vada trista sau suparata! Mi-e asa de greu! De multe ori nu stiu ce sa mai fac ca sa-mi fie mai usor, ca sa nu ma mai gandesc asa la el. De asta v-am scris, poate o vorba buna de la voi imi va mai alina suferinta! Stiu ca au trecut deja 9 ani, ca e prea mult de cand sufar, ca ar trebui sa ma eliberez, dar... pur si simplu nu stiu cum sa fac. Va rog ajutati-ma!